Vis, 9 iulie, București

   Într-o foarte mare sală de clasă vin, pe rând, oameni invitați să cânte la instrumente. Partituri... Pesemne sunt muzicieni, dar perspectiva mea e că mă prind cumva treptat de asta. Ca și când aș fi o fetiță dornică să învețe chestii și cunoașterea se deschide pas cu pas ca și cum s-ar ridica, încet, o cortină. Și altă serie de instrumentiști pășește înăuntru... Între ei, o tipă stilată. Remarcabilă, sau eu o remarc, pe loc. Nu-mi dau seama de ce, ea cântă în rând cu ceilalți și la fel de bine ca ei. Într-o pauză foarte scurtă vorbește cu mine pe teme varii; cred că e genul de conversație intuitivă, deci care se petrece repede, căci spațiul dintre două piese e scurt, nu e timp. Vine vorba despre Eine Kleine Nachtmusik - tocmai cântaseră Mozart, dar nu asta - și, din una în alta, spune ceva despre piese muzicale care instalează o temă de câteva note, iar notele astea, revenind ca orice temă, fac din ele bijuterii în inima altor bijuterii. Și dă ca exemplu Eine Kleine...
Vine vestea că următorul grup de instrumentiști întârzie, că cei de față vor rămâne mai mult... Eu sunt încântată, ceilați din sală, nu prea. Pe unii îi apucase căscatul. Fapt pe care-l ignor, mă concentrez pe muzică. Apoi apar niște prăjiturele din alea pe care le numim Lica, mănânc, mănâncă și fata, uite pe asta obișnuia s-o facă și mama, zic eu, e din foi Lica și-un strat de zahăr ars... Mai mâncăm câteva, sunt din ce în ce mai subțiri, până la străvezii, parcă li s-ar fi tasat straturile. Ei cântă între timp. Și vine și vestea că cei care urmau la rând - seria cealaltă - au sosit. Câteva aplauze în clasă, unii cam exagerează, ce bine că e timpul să plecați, haideți... Spre uimirea mea, fata care-mi plăcuse are o atitudine altfel, cu totul... În loc să se ridice fuguța, cum probabil aș fi făcut eu, are prezența de spirit și tăria și desigur, inteligența să rămână locului. Stă așezată pe scaun și privește în față. Îi privește pe ei, copiii din bănci. Acum deschide gura și vorbește, doar cu o jumătate ton mai sus, doar un pic, atât cât să i se audă glasul. Cu o jumătate de ton, ori mai puțin, peste ei:
 - Da, e în zestrea omului să facă alegeri, unele din ele probabil păguboase pentru că, știi ce, liberul arbitru are prioritate. Dar mai încap câteva pogorăminte în a utiliza drăgălașul ăsta de liber arbitru. De altminteri, o micuță educație se arată, și ea, necesară. Pentru că important e discernământul: dacă să alegi să te arunci cu capul în fântână, sau să stai deasupra; dacă să alegi obsesesiv-compulsiv să-ți comuți centrul de interes din 5 în 5 minute pentru că pur și simplu nu ai răbdare cu tine, sau să alegi să ai acea răbdare. Răbdarea poate fi folositoare. De fapt, arăți că alegi să stai 5 minute tu cu tine - și asta poate fi folositor - în loc să fugi permanent de propriu-ți sine. De care pare că te plictisești prea ușor. O, dar mai sunt o grămadă de idei preconcepute privind drăguțul de liber abitru: unii aleg să lucreze noaptea cu pretenția că numai noaptea au randament; în timp ce atâtea studii arată că e un drum fals, că celula nervoasă se consumă de câteva ori mai repede când alegi noaptea pentru lucru și că, în timp, depresia și nevroza își fac treaba, îți înghit creierii... Așa că ar fi mai util să investești un pic într-o minimă educație, decât să continui a crede că liberul arbitru dictează; liberul arbitru e liber dar costă. Costă atunci când mergi pe ce alege umbra ta și nu lumina din tine. Update yourself - a zis.
O admir. Echilibrată, cu gesturi limpezi. Stă pe scaun atât cât îi trebuie ca să spună ce are de spus. Și spune. Apoi  se ridică și pleacă în timp ce toți tac. Reușise să-i facă s-o asculte. Aproape într-o doară. Fără efort.