CORIANTHE, 20, Alte detalii tehnice...

      O lăcustă mică se prinse de nasul lui Steve. O goni. Îl gâdila. Vietatea o porni spre ceea ce nu se vede de departe... Avusese grijă să prindă nasul cu câteva linii străvezii, așa că tânărul muzician se ridică pe negândite și porni spre ceea ce nu se vede de departe.
Fata și DallE se luară după el. Așa ajunseră, pe negândite, lângă Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu.
- De ce Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu are formă de ochi?,observă Juli pe cale intuitivă.
- Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, cu forma și conținutul ei de ochi, privește astfel mai ușor luna Astarhe, soarele și Ceea ce este mai pre-sus de ele. După cum știi deja, chiar și ea reflectă exact ceea ce vede. Mai întâi, se uită cu luare aminte la aceștia, apoi pornește preparativele pentru următorea recoltă de pești din ochiul ei. Peștii înoată ce înoată în Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, dar în cele din urmă alunecă prin sistemul alexandrin de priză directă, fix în inima pământeanului luat la mișto pentru viziunile sale gotic flamboaiante cu pești, în genul lui George Grigorescu. Dar mai sunt și alții...
- De ce Alexandrină?
- De la Alexander von Humboldt care s-a uitat prea mult la ea. În final, și marea s-a uitat la el.
Juli descoperi, pe malul ochiului, în depărtare, un om cu aspect ușor obosit. Stătea pe margine plimbîndu-se, dar mai ales căuta în jos printre micile valuri de pe coastă și, în general, se ducea venind.
- Ia te uită, un om aici!? Cine e?
- E Eminescu... Într-o dimineață de vară, un tânăr a scris în teza lui de bacalaureat la limba și literatura română, cu o siguranță uimitoare: "Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest, nu știm ce meserie avea". Remarcabil. Replica asta o să facă istorie, ai să vezi.
Ei, și așa s-a trezit Eminescu, pescuitor de perle pe Corianthe. Te rog să transmiți copilului când îl întâlnești, că s-a aflat ce meserie practică Eminescu în rest...
Adevărat îți spun, știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine. Istoria băiatului e ilustrarea exactă a acestei zicale, foarte populară la noi pe Trafalmadore.
- Știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine...
- Da. Cum crezi că m-am ales eu cu cele două perechi de penițe arămii?
Nu, nu m-am născut cu ele. Stăteam într-o zi de veghe pe Corianthe, ai mei mă trimiseseră într-o misiune de recunoaștere, prospecții geologice, în fine, aveam de făcut o mulțime de chestii. Pe atunci picioarele îmi erau erau nesfârșite. De asta conaționalii mei mă puneau să le fac diverse servicii ce presupun ubicuitatea. Oh, crede-mă, era desul de obositor. Așa că m-am așezat cam cinci minute terestre pe gânduri, pe ce altceva puteam să m-așez? Deodată, mă pomenesc că-mi cresc
la capătul picioarelor care nu mi se terminau nicăieri, niște minunății de culoare arămie, un fel de scântei.
Atunci am știut prima oară că vei avea nevoie de mine. Și că într-o zi vei scrie o carte. Că îmi vei cere să te ajut. Te-ai gândit. Deci, m-ai gândit. În plus, m-am ales și cu o meserie frumoasă pe Trafalmadore... Așa merg lucrurile.
Dar, mai ales, adăugă, am aflat că dacă dorești să călătorești în infinit, nu poți să pornești de nicăieri. Îți trebuie un început. Sau niște rădăcini. E singurul "trebuie"care funcționează în Univers. Restul nu au nici o importanță. Dacă nu ar fi acest singur "trebuie" valabil în Univers, cuvântul ar merita să fie trimis în ‘recicle bin’.