miercuri, 16 martie 2011

Buna! Ce faci?

Azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.
Beau un pahar cu apă. Il beau... Mai am ... Recitesc. Am scris așa: azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.
Adică... Da. Nu șterg.
Băi, da' lasă-mă-n pace!!!! Nu te cred! Ce zici c-ai făcut tu? O, ce?? Am văzut ... așa. A fost... așa. Deci, nu șterg, pentru ca azi chiar am făcut ce-am scris acolo c-am făcut...

Nu pot să cred! Nu pot să cred. Din nou. Nu credeam a spera de a trăi vreodată...
România nu se află in era cinematografului. Ea se află undeva pe o planetă pustie-straină-și-grea, cu puține maimuțe.
O maioneză blondă care nu se leagă și pace, poți s-o bați și cu lanțul ud de la bicicletă - se arată a fi arta românească a de a face film.
Țara mea a reușit să producă un număr de filme de limbă română (- privibile fără să te alegi cu indigestii) acoperit de mai puține din degetele de la mâini. A face o comedie romantică de orizont românesc e un fineț fără speranță pentru câțiva oameni care așteaptă, ca și mine o culoare, un zenit și un nadir impregnate în celuloid, chiar și calitatea acestiua de a avea puls atunci când filmul e privit, mă rog, trăit cu ochii holbați în ecran.

... totuși, am văzut astăzi un film editat decent pe o peliculă care nu se zgâlțîie, e fără zimți pe margine la proiectare, coloana lui sonoră nu a behăit la mine în timp ce ne ascultam una pe alta - eu râzînd, ea playind - și mai conține și piese muzicale ADAPTATE CONTEXTULUI (lucru rar - de obicei auzeam la noi in filme muzici-abțibild, lipite așa pe coloană). De-a dreptul comedie si încadrată destul de potrivit dacă vrem (și mai ales dacă ne dorim, căci asta e: chiar ne doream!) în genul romantic. Un film care are candori la care nu mai speram, are mutrițe nostime, în loc de unele mutre acre pe care le bănuiești, onest, când intri în sală, pentru ca așa erai obișnuit..., un scenariu fluid și cu câteva clenciuri scînteietoare de-a dreptul (Lia Bugnar), in concluzie face bunatatea să te binedispună.

Acuma, nu spune nimeni că asta e o comedie cu Julia Roberts și duceti-va că n-ați mai văzut așa ceva în vecii vecilor. Nu. Nu-i un capat de lume! Dar e un capat de țară. Românească. Și asta e sigur.
Rezulta de aici ca e un film care ține cu tine pînă la sfîrșit, îți e complice și îți e la îndemână, mai ales când îți șoptește: Hoțule ai făcut și tu așa, hai, zi că nu... Un film în care te recunoști e un amic.
Nume ca Dana Voicu, Ionel Mihăilescu, Paul Diaconescu... nu sunt nume de care neapărat ați auzit. Sunt nume de care nu știu dacă neapărat veți mai auzi încă, de azi înainte. Iarăși, nu sunt Julia Roberts... iar noi, pînă una alta, trăim pe-aici printre Carpați și cine știe ce ni se mai întîmplă mîine... Dar fețele lor prospete, moaca de lună beată a lui Mihăilescu - ingenuu ca Ofelia, profesionalismul, farmecul... Sunt actori cu mișcări sufletești întîmplate cu gigășie, actori care dețin confortul de a se strîmba la cameră dupa pofta inimii, reacții juste și foarte soft. Niște oameni calzi.

Mi-am terminat paharul cu apa. Cred ca e gol demult... Stau și mă mir.


sâmbătă, 12 martie 2011

Lulu Ionescu?

97 de ani - creditati. Microcefalie. Identitate stabilita administrativ abia anul trecut. Propus pentru Cartea recordurilor la segmentul speranta de viata romaneasca... Cred... la ce poti propune asa ceva in Cartea Cartilor?
Un metru jumatate lungime, 40 de kilograme greutate. N-a omorit in viata lui o musca, mingaie oameni, danseaza dupa fluturii din degetele lui, nu aude, nu vorbeste, traieste de 50 de ani in spital in pozitia de asistat, n-a fost bolnav in toti anii lui decat de una bucata raceala ( superfluul lui Sorescu...). Aspect general de Yoda un pic mai saltaretz.

De fapt, Forrest Gump de Romania... Caci in varianta raw, ca si in varianta mioritica, lucrurile apar ca simplificate, chiar si binele...

Se spune ca suntem buni/angelici atunci cand nu avem asteptari. / Dar cand avem asteptari, suntem constienti - de ele, de noi si de trupul celorlalti. De vointa de a face bine sau rau si dependeni de aceasta vointa...

Intrebari:

Oare trebuie sa fii un inger de om ca sa nu faci nici o scama de rau pe planeta asta? E o conditie?
Trebuie sa fii decerebrat ca sa faci bine?
Oare raul necomis e un bine rezidual? Un bine minimal?
Si, daca nu te apuci sa spinzuri oameni cu lantul de la bicicleta, nu te inscrii in lantul trofic? / sau asta e chiar caz de excludere din specie?
Si, daca nu faci rau, inseamna ca faci automat bine? Binele si raul sunt categorii pamintesti, nu avem ce le face... Ele se recalibreaza pe fiinta noastra pe cat de zabavnica pe atat de trecatoare.

Ar ramane sa va dau leapsa. Daca piticugras nu joaca leapsa - ca nu-mi amintesc eu sa fi cedat pina acum - va bagati careva? Astept oferte...

Subcategorie: De pilda, mie mi-au furat ieri unii Vodafone-le. E asta un lucru rau sau bun?... De fapt, e o provocare: se poate trai o luna fara el?...
O jumatate de luna?
Eu tot o sa incerc...

P.S. Ma gindeam asa, au avut ceva umor aia cand l-au botezat... Lulu Ionescu pare antiteza lui Nae Ionescu... sau un avatar simplificat, ca un scheci in care personajul principal e binele minim + curiozitatea de viata micsorata pina la pulverizare...

... Binele. Substanta asta alcalino-pamintoasa... ca sarea in bucate, ca mila.

vineri, 11 martie 2011

Stille nacht

Am dat cu aspiratorul prin casa. De nervi!!!! Huaaaaa!!!!


... din puncul lor de vedere, nervii mei sunt numa buni!
De fapt ok, nu-l mai bag pina in aprilie. Poate mai.

duminică, 6 martie 2011

Who start the rain? (Scrisori, 2)

Nu vad cui pe lumea asta sa spun? pe cine altcineva sa intreb? Tu scrii povestea... Am spus, repet, ma supun povestii, am invatat sa ascult...

Mai spun atit: in secunda cand ai intrat pe usa aia la conferinta de presa, cu gura ta larga si fericita pin' la ureche, a inceput sa-mi bata inima. Tare. Cu putere, gong. Am auzit atunci pe toti de-acolo cum aud ca imi bate inima, nu mint, nu ma joc acum: e cert ca au auzit toti galagia aia batind un ritm.... era tare, tare de tot. parca voia plece din loc. Parca voia sa vina la tine. In viata mea nu mi-am auzit inima asa, ca in clipa cand tu intrai acolo, in sala aia, nici prea mare, nici prea mica, doar potrivita. Si mi-a fost cam teama ca lumea aia multa o sa ma vada fericita.

Eu asta nu pot sa uit . Nu pot sa-mi uit inima .Si ma tot intreb...

... se spune ca Adevarul e vesnic, noi suntem trecatorii ... vorba lui Sorescu, cand ne ducem, murim putin... In Varul Shakespeare, Will, atunci cand iese din scena, se duce sa doarma. Pe urma, doarme in Sorescu (el zice: "nu incap in Shakespeare"...... bai, asta chiar era bun).
De ce, cand dormim noaptea, "vedem mai bine" lucrurile? inseamna na, ca le vedem in somn...

...Am senzatia ca toata viata ne purtam ca niste minciuni ambulante... Suntem purtatori de semn, de adevar, inauntru, iar in afara, avem un craniu plus creier, o caracasa, un cod. Cand murim, parca ni se sparge codul ca sa tisneasca adevarul din noi, sa spoim cu adevaruri peste tot... ce vine de la noi, mic, se duce la intilnire cu astalalt, Marele..., inseamna ca adevarul mic a fost in intregime spus si ca nimic nu se mai poate adauga... Si daca ne ducem Jos, inseamna ca platim pentru utilizare improprie de timp...

... Sandica, i-a zis bunicu-meu bunica-mi dupa ce ea a nascut-o pe maica-mea (pesemne ca ea o fi fost cam trista ca n-a facut baiat), unui copil (asa ziceau oltenii de la tzara la baieti, existau fete si copii, femei si oameni, God!, Si femeile sunt oameni, nu-i asa?), unui copil ii arunci pe el o pereche de pantaloni si-l trimiti pe camp sa se joace, da' pentru fata cate nu faci?; o piepteni, tragi pe ea o rochita frumoasa, ii spui o poveste... Mai tarziu, bunica-mea a nascut si baiat, cred ca l-a iubit tare...

Eu am aparut pe-acolo dupa ce Dardu plecase si mama apucase sa-l ia si ea pe tata de barbat... asta inseamna ca am fost un copil iubit, mai rau, un copil rasfatat in multe neamuri pentru ca eram cam sigurul... in plus, eram fata...
Intr-o zi m-au pus in tarc (aveau prostul obicei... nu existau premergatoare, alte minuni, iti dadeau un tarc in care tu, copil bosumflat iti vedeai de treaba toata ziua) si m-au inchis in camera de jos a casei de la Carpen, bucataria - vara e singurul loc de pe planeta unde mai pregeta un pic de racoare; probabil ca in ziua aia m-au depozitat acolo din pricina albinelor pe care bunica-mea le intarita cand umbla la stupi... cred ca a crescut vreo paispe stupi pina cand am ajuns eu la facultate si ea a venit sa stea cu noi la Craiova... Ar trebui sa zic acum ca am mers foarte greu, pe la vreun an si ceva, asa-mi explic tarcul ala odios, in schimb, am auzit ca incepusem sa articulez cate ceva pe la o luna, minune mare (imi povesteau ca incercam o notiune spatiala- "acolo", mie-mi iesea o chestie gen "acu'" si aratam inspre ceva, habar n-am ce...).
M-au parasit acolo... Imi amintesc cu precizia unui ac de albina (si cate nu m-au muscat, de atunci in fiecare vara...) primul meu gand, ori primul de care-mi mai aduc aminte: "iar ma lasara astia singura aici, iar ma plictisesc, aaaaasah...".... pe urma nimic, pesemne m-am dus sa dorm...

...mai tarziu ( sigur stiu ca imi foloseam picioarele, deci invatasem...), cred ca era pe la inceputul verii, pentru ca erau niste flori mici de culori puternice, rosii, violete, galbene, cu petale tari, lucioase, ca elitrele..., demult n-am mai intalnit soiul asta... m-au lasat la soare linga poteca ce mergea spre portita de la curtea mare... am adormit in iarba, mi-amintesc toropela de dinainte si gandul ca as putea sa stau asa, la nesfarsit zacind acolo, ca daca as astepta un pic mai mult si cineva nu vine sa ma scuture ori sa ma ia in brate, as fi in stare sa raman pentru totdeauna... - pesemne, notiunea de totdeauna imi venea din apropiere, imi statea la-ndemina, puteam eu s-o culeg cand voiam, ca pe floricica aia colorata pe langa care cazusem... cand imi aduc din nou aminte, deci reiau fimul, eram in patul din dormitorul alor mei ( alor batrini) care se sfatuiau cum sa ma duca la Craiova: "Gogule, nu stiu ce-are fata..."... am ajuns si la Craiova, apoi explicatiile bunica-mi date lui taica-meu si maica-mii.... N-am aflat niciodata ce-am patit atunci, doctorii n-au avut nimic de zis: N-are doamna, nimica...

... Astea trebuie sa fi fost primele doua dati cand am murit. N-am povestit la nimeni ca fusesera aproape controlate, aproape simple, aproape precise. Nu stiu motivul, poate o luasem putin inaintea povestii? m-ar fi crezut Niculaita Minciuna? sau cresteam prea repede, prea singura? Cu simplitate, da, am fost un copil singur... Mai tarziu, mi-am facut prieteni la gradinita din sat, care ma invidiau si se purtau frumos... din acelasi motiv: bunicu-meu (adica tata, eu asa-i ziceam) era pentru toti, tata-popa. Si mai tarziu, cand m-au adus la gradinita la Craiova, cu un an inainte sa ma trimita la scoala, ca sa ma spele, (in fond eram cam taranca), eu aveam emotii si i-am zis mamei(asta tinara): mamica, mi-e frica... - De ce mami, n-ai mai fost tu la gradinita? - Da' ce, aici e tata popa-n sat?

... cealalta bunica, Ioana, mama lu' taticu (trebuia sa-i zic si lui taica-meu cumva, sa-i deosebesc, daca-mi trece cumva prin cap sa-i strig), tot coana preoteasa, (si astalalt era tot preot), era cred mai nebuna decat bunica-mea-mama... Nu-mi amitesc prea multe din zona aia, de pe malul Amaradiei... Mama-mare a fost povestea altor copii, a verilor mei dinspre tata. Pentru ca eu cred ca ne alegem povestile prin simpatie, or tata si mama erau favoritii... Cand a murit tata-mare (chiar, mi-amintesc ca era si o zi mare atunci, s-a intamplat de Constantin si Elena), pe urma mama-mare, am aprins o lumanare si i-am privit. Apoi am plecat. ... Ei n-au fost povestitorii mei.

In ziua aia, cand mi-a batut cu putere inima la tine, crezi ca m-am intors acasa? Si, daca inima nu minte, tu esti adevarul meu? esti tu "acasa" mea? ... Pentru ca dragul si marturisitorul meu, esti...

3 noiembrie, 2010

P. S. In afara de dragostea mea, aproape totul in capsorul zevzec care sunt, tine de dilema... Doar de dragostea mea nu ma indoiesc. In rest, ma indoiesc de tot si mai ales de mine. De mijloacele mele meschine si impovaratoare de acces spre ea...
Pentru ca, in ziua in care te-am cunoscut, adevarul a fost cel mai frumos lucru care mi se poate intimpla.
Daca o sa citesti vreodata asta,
5 martie, 2011

vineri, 4 martie 2011

Who start the rain? (Scrisori, 1)

Bunica mea a fost o femeie misto . Avea cele mai frumoase picioare din neam, deci mi-a dat un pic si mie, si avea ochi verzi. Bunicu-meu cred ca a picat dupa ea din picioare... Deci a luat-o ca i-a placut, lasa ca era si fata de chiabur. Au avut doi copii, mama si fratele ei. Dardu, pe la 23 de ani a plecat prin tara si a ajuns la Tecuci, cand l-a calcat o masina, un sofer beat. Bunica mea a ajuns la Tecuci dupa o zi de mers cu masina condusa de unul, nu mai stiu... - Nu l-am cunoscut pe Dardu, eu am aparut tirziu, mama cred ca avea 35 de ani si tata 40... - Bunica-mea aproape ca l-a strins de pe jos... De fapt, il dusesera intr-o camera unde-l intinsesera pe un pat, era acolo si o lumare aprinsa... Ea a ajuns intai in locul unde-l lovise ala , el cazuse cu ceafa in bordura, mai era singe, ea s-a uitat... L-a adus singura de la Tecuci pina in Carpenul Doljului... Il infasurasera intr-un cearsaf alb, am gasit pe la sase ani niste fotografii....
O parte a creierului ei nu stiu daca mai fost vreodata "normala". Pe ea a scris-o Lorca... Ea a fost plamadeala pe care am deschis "ochii", am strigat-o mereu mama, in maica-mea nu prea aveam incredere (cine mai e si asta tinara?), îmi spunea povesti, mi-a spus-o intr-o zi si pe asta, ma pacalea cu tot felul de prostii, era foarte desteapta. N-a lepadat niciodata doliul, era mama neagra, ma legana s-adorm si plingea pe ascuns... plingea si-n vazul lumii...

Exista dureri suportabile? sau
Exista numai dureri suportabile?

Am terminat repetitia... Iesi binisor
Vlad m-a rugat sa tai din text.... E de parca-mi tai din piele. - Piesa asta se comporta ca o grefa... Oare se va purta cu mine ca portretul lui Dorian Gray?

Joc vineri in Play, mi-e frica......... Mai vreau o repetitie joi dimineata. Vreu sa iasa. Poate...

... Exista un patrimoniu de gesturi si un patrimoniu de semne. Acelasi. Pe linie de gest nu s-a inventat niciodata nimic. intotdeauna avem doar un fel propriu de -a desena gestul... Isadora Duncan nu a inventat nimic, ea a refacut drumul inapoi, a redat gesturile originare si le-a daruit din nou... A lasat mostenire gesturi fixate in coregrafii, paradigme care s-au transmis mai departe prin elevele ei...

...e un gest sau un semn pe care El l-a facut cand a mers in desert, in noaptea aia... (mi-amintesc de scena din filmul lui Scorsese, "Ultima ispita...", era un leu acolo care-i dadea ocol). Atunci, s-a aparat: a desenat pe nisip un cerc in sens invers acelor de ceas... N-a facut o cruce, atunci n-avea cum... De ce in sens invers? De ce in sens invers ceasului esti aparat? Daca in trecut e adevarul? Daca in copilarie? Acolo unde n-avem minte si suntem aproape de El? Inseamna ca e vorba de inima... Cred ca acolo e adevarul. Si adevarul din inima e intotdeauna personal... Deci, Dumnezeu e personal... El colaboreaza permanent cu povestea ta...

de ce mor copiii? De ce pe cei doi copii ai Isadorei, mici, i-a papat Sena? Da, s-au inecat intr-un accident de masina... Se spune ca noi atragem gesturile, intamplarile, semnele... (toate semnele astea aratate prin moartea unui copil ... de ce cand s-a nascut El trebuisera sa moara sute de copii ucisi? Trebuiau sa moara niste adevaruri vechi?)... Nu stiu. Intreb Ma doare. Intreb

mi-e si frica sa apas send.........

2 noiembrie, 2010

joi, 3 martie 2011

Viciul, in forma continuata - sau nu

In dreptul penal, forma continuata se opune formei simple a infractiunii si va puteti usor imagina cum vine asta. Doar asa, ca sa nu mai pierdem timpul. (Ca sa nu mai pierdem timpul, pentru ce? ca eu habar n-am deocamdata ce urmeaza sa scriu aici).

Ca sa am si eu pretentia ca stiu ce vorbesc, iata: incerc o provocare a Elzei. Adica, ce vicii remanente am eu in ecuatia "suma viciilor e intotdeauna constanta".
I-am raspuns ca tocmai m-am lasat de fumat iar ea m-a somat sa continui sa ma las pe blogul meu. Motiv pentru care voi insera chiar acum commentul pe care tocmai ce i-l postasem ei ca raspuns de o promptitudine personala preabinecunoscuta (hait! ca tocmai fac aici un inceput de nou viciu: a ma lauda... cam mult):

"Suma viciilor s-ar putea sa nu fie constanta with a little help from heavens above (si invoc aici felul ciudat - vreau sa spun natural, in care m-am lasat de fumat - ei, poate ca nici nu fumam eu prea mult!... tigari pe care nu le-am inlocuit pina acum nici cu mancare mai multa, nici cu bere, nici cu futut, ca sa ma exprim neaos - asa cum ma stiti... S-ar putea sa le fi inlocuit cu risete multe si dese, dar cred ca asta n-a contat vreodata ca viciu...) :)"

In celelalte puncte mai importante de (pseudo)viciu, I'm occasionally yours:
- la cafea: una/zi - strong dar dulce (cu multa miere); un medicament cam obligatoriu, altfel ma doare bostanul,
- la baute: vin rosu, preferam (n. b.! pluralul seniorial, va rog, va rog!!!) cabernet, merlot si arareori Porto,
whisky de tipul Glen... (Glenfiddich, Glenlivet...),
martini, etc. si chiar etc. etc.! pentru ca imi place cam orice. Si repet: ocazional.
- ar mai ramine sexul. Mai bine nu mai vorbesc...

Si iarasi, repet: daca e sa ma iau dupa definitia de dictionar explicativ a cuvintului... unde ma-sa e vorba despre viciu, aici?