duminică, 18 iunie 2017

Vise, 18 iunie, București, II

   Ațipesc din nou. E spre dimineață. Ajung într-un loc închis împreună cu A., o încăpere pregătită pentru party. Un scenariu curios începe să curgă. Suntem aici ca să ne simțim în largul nostru, pentru că se pune de ceva ca o petrecere, una galactică și, după câte înțeleg, monitorizată. A. continuă să mă bată la cap cu chestii pe care nu le fac bine și în general e greu să-l suport. Așa că-l las pe canapea acolo, lângă perete și mă așez pe alta, lipită de peretele vecin, tocmai când în cameră apare Simo (de la dans contemporan) însoțită de două persoane care se fac comode taman lângă mine, alături. Vine și ea, apoi se înghesuie puternic într-unul din ăștia, îl recunosc, e maestrul de ceremonii. Maestrul ăsta e o chestie alcătuită din cârpe umplute cu ceva, fulgi, rumeguș, legate între ele cu ațe. E străin, venise din alt sistem de curând. Bun, deci Simo ieșise să se distreze fără bărbatu-său. Nebună mică, bănuiam eu! Când mă uit iar, ea e grămadă în peticele lui, el o cuprinde și o conține, adică se amalgamează și se amestecă toți trei ca într-un sac, sau ca-ntr-o budincă. Cred că e un fel de threesome, nu știu, așa o fi la ăștia. Circul continuă, apar și alții în cameră. 
A. meșterește ceva la o mașinuță, o chestie complicată, și ca formă - simplă, ca un ou. Oul galactic, îmi vine să râd. Intră înăuntru și rămâne captiv acolo. Blocat în ou. Îi ciocănesc în perete: ce faci? Fac un căcat, ce nu pricepi? Mi-a rămas brațul prins și trebuie să mă descurc să repar prostia asta de ieșire doar c-o mânuță.
Totul se complică în  progresie pe măsură ce fiecare compus al poveștii se transformă într-o problemă de matematică străină de sistemul terestru și care n-are niciuna toate datele ca să fie rezolvată. Singură în fața irezolvabilului. Și nu pricep, cum mama mă-sii să intervin când nimic nu merge după vreo logică. E ca și cum m-ar fi angrenat un acccident care a intersectat un tablou de Kaindinski cu unul de Miro, iar eu mă aflu între lumi, la mijlocul intersecției. Merg pe ghicite, dar ghicitorile își schimbă configurația, mă lasă mereu fără răspuns tocmai când mă apropii infinitezimal de unul.
Dumnezeule, încetați o dată! Nu știu precis dacă țip chiar asta, dar lucrurile încep cât de cât să se așeze. Maestrul de ceremonii revine la locul lui, ca apoi să devină păpușa galactică a alte doamne amatoare de interacțiune, se retrag în altă cameră, dar Simona fuge după ei, A. iese din ou și-acum e murdar de gălbenuș pe la gură. Îl mâncase, rezolvase problema, nu știu, iar eu, eu pricep din toate astea la fel de multe ca la început…

Vise, 18 iunie, 2017, București

   Sunt pe stradă și merg, urc printre niște spații verzi, frumoase, ronduri cu iarbă. Le recunosc. O iau pe-o scurtătură și tai o bucată de drum prin spatele unui pâlc de case prin mijlocul acestor ronduri, mărginite de alei de asfalt aparținând unui cartier mai depărtat de casă, linia autobuzului 1 să zicem, prin “1 mai” dintr-o Craiovă onirică - altfel structurată decât realul. Sunt sprintenă, merg perfect pe bordura îngustă. Intru sau sunt adusă insidios, înadins într-un loc - un alt plan. E ăsta un spațiu închis, e nivelul strâmt al unui bloc sau hotel. Accesul se face printr-o ușă și prin glisajul unui lift poziționat pe peretele opus ușii. Liftul pare blocat la nivelul acesta. Pe lateral, între lift și perete, un spațiu îngust luminând un exponat ca în muzeu: un bust, un mulaj mai degrabă, înfățișând capul lui Seneca - silitul să-și desfacă venele în baie și să bea cucută pentru că nu murea mai repede. Dacă aș zăbovi cu privitul, înfățișarea asta mi-ar da fiori, e deosebit de realist, ca și cum i-ar fi înfipt cineva capul tăiat în băț și l-ar fi expus acolo. Sunt împreună cu un alt tip, prins și el la strâmtoare cu mine și obligați să ne sinucidem din onoare. În ciuda a tot ce vreau, îmi aplic ventuza cu lichid letal în frunte; centrul frunții devine astfel, pe o rază de doi centimetri, o bășică plină c-o zeamă cenușie bănuiesc - n-am cum să mă văd, doar palpez cu vârful degetelor mâinii drepte. Mișcările mi se sting, se rigidizează respirația. Mă târăsc din lift, de lângă tipul care făcuse același lucru. Aștept, dar totul se petrece lent, prea lent. Ușa din față se deschide, o persoană însoțită de o alta se strecoară lângă mine. Totul e pudrat de un ecleraj ca la teatru. Mă târăsc la perete, peretele unde, mai încolo, se află bustul. Unul din intruși aruncă o sondă cu otravă -gazoasă - lângă mine, alta în lift, lângă celălalt. Ăsta care se ocupă cu instalarea morții pare un om-combină. Se asigură că gazele letale își vor face treaba și se descheie la vestă; din piept îi ies câteva sertare - la modul propriu, luminate cu beculețe în culori diferite. E flexibil, lungan, nu pare uman, are picioare telescop dar la chip seamănă cu actorul ăla, John Leguizamo . Suntem lăsați acum mult timp singuri, după cei ăștia doi ne părăsesc. Nu știu ce face celălat în lift. Eu mă rigidizez lent. Prea lent. E oribil, îmi spun. Abia asta e tortura. Să aștepți. Îmi alesesem, după ce venisem din lift, o postură cu spatele lipit de perete și cu picioarele în față, șezut. Mă uit la Seneca. Pare deja pietrificat. Nu mă sperii, nici acum nu sunt speriată. Pentru că mi spun mereu că poate nu e așa. Poate nu se termină aici. A fost prea puțin, o viață scurtă, n-am apucat să fac mai nimic. Nici nu-mi amintesc mare brânză din ea, acum că tot întorc capul peste umăr.
Trebuie să existe un antidot, da asta e, de-aia nu sunt speriată, acum îmi dau seama că totuși cred asta. Că există… Îmi trece prin cap că e înadins, că sunt obiectul unui experiment, că nu sunt lăsată să mor, ca să mă observe…
Intră câțiva, echipa tehnică. Între ei, două femei. Nimen nu pare uman. Una din ele e frumoasă. Dar altfel. Îi trasez repede o descendență de pe planeta vecină, cei care ne-au afiliat, stăpânii. Dar e în amestec cu alte rase pe care nu le cunosc. E metisată, zic. O întreb pe cealaltă, vă rog, oare se mai poate interveni? Mă gândeam la un antidot, nu…? Nu… Zice că nu. Zice: cantitatea de gaz e prea mare. În plus, sunt cele trei sonde. E ireversibil. Dar, zic… Dar… Merge prea încet. Și tot mai cred că…
Nu vă cunoaște, intervine cealaltă, cea tânără, frumoasa. Cine…? Moartea, spune. Nu vă cunoaște. Nici recunoaște. Se apropie cu sfială, acum doar vă dă târcoale, vă observă, se ține în umbră, de-aia merge așa încet… Dar la mine, eh, suspină ea. Pe mine mă cunosc așa de bine duhurile astea, am lucrat cu ele prea mult… Mă cunosc, mă agață. Când o fi, va fi repede, abia așteaptă să…
O ascult fascinată. Apoi imediat îmi dau seama că ea, ei toți sunt de fapt fascinați, și că obiectul fascinației lor sunt eu. Mă privesc transportați, au ochii lipiți de mine, nu se mai satură, mă admiră. Le zâmbesc. Mi se transmite telepatic că fascinația e către ceva ce ei nu știu, n-au cunoscut, ceva ce eu, noi numim speranță, puritatea aia numită bucurie de viață de care încă nu se pot apropia duhurile… Îmi dau seama că fața mea, aproape împietrită încă zâmbește. Respir de câteva ori, tot mai greu. Prin cărămida care îmi e acum trupul. Peretele se lățise în partea mea dreaptă și se deschisese acolo privirii un mic laborator în care șed ei, echipa de control… Stau sprijinită încă de perete ca un bibelou. Voi fi în curând ca mulajul acela. Continui să zâmbesc, m-am osificat așa, cu zâmbet. Și sper, sper înainte, prin respirația asta grea ca o grație zidită în miezul din piept, că mai e ceva, mai e totuși ceva… Nu e încă, mai e mult , nu mor, nu , se mai poate întâmpla…
Mișc o mână amorțită rău, piatră. Treptat, mișcând-o înțeleg că e vis. A fost vis. Oribil, dar vis… Mă trezesc.

duminică, 7 mai 2017

Vise, 4 mai, Craiova

   Merg cu trenul vreo două stații. Urc pe un deal. Știu că am de luat trenul înapoi spre Craiova. În aceeași zi, zi splendidă, astăzi. Soare peste tot, dealul înverzit, călduț, tufe de flori, ce bine e, etc. În vale, trece un tren în sens invers de cum venisem - adică acum trece de la dreapta spre stânga punctului în care sunt. Cobor aproape în fugă. Dacă ăsta e trenul meu? Așa repede a venit înapoi? Totuși, parcă-am zărit niște vagoane de marfă. În cazul ăsta, trag nădejde că n-o fi totuși ăla al meu. În stație, unde ajung aproape imediat, câțiva oameni, îmbrăcați în cămăși ca oltenii la târg. O funcționară CFR îmi explică ceva despre cum voi ajunge înapoi în Craiova cu trenul, probabil cel care urmează să intre în curând în gară.
   Multe camere ale unei case. În fiecare e cineva. Stau de vorbă cu A. El se duce în altă cameră unde desigur, stă de vorbă cu altcineva; pe rând apoi, cu ceilalți locuitori ai casei. Dana se pregătește de plecare, eu aș vrea pân’la baie, Dana vrea și ea tot acolo ca să se schimbe de hainele în care a făcut curat și să-și facă duș. Cam aiurea-n tramvai visul ăsta pân’aici. Deodată am senzația că mâncasem niște rodie ori un fruct semințos pentru că îmi rămăseseră pe limbă câteva bobițe de gelatină. Scot între buze unul, îl iau între degete și-l arunc pe jos. Atinge podeaua și de-acolo se ridică un fluture. Mare, cu aripile pline de culori. Apuc cu degetele alt bobuleț, îl scot dintre dinți, îl arunc pe jos, pocnește ca o petardă minusculă - cum erau odată “capsele”-  și se transformă în fluture. Zboară mare, cu aripi lungi, pline de desene pictate. Și altul, și altul, le iau pe rând de pe limbă, le lovesc de pământ, și alți fluturi, și alții. Fac cam de-un stol, zboară pe-acolo, aproape ating pământul cu burticile și foșnesc ca-n poiana minunată. Toți sunt plini de culori, fiecare aripă o bucurie…

miercuri, 19 aprilie 2017

Vis, 19 aprilie, Craiova


   Un spațiu întins fragmentat de camere, un apartament. Peste care tronează un personaj în genul lui Maggie Smith. Stau vag într-una din camere unde sunt servită cu un sistem complicat de cești de ceai. Pare că studiez ceva literatură, mai ales scrierile unei doamne de care Maggie Smith aceasta nu e străină. Cum spuneam, îmi aduce o tavă de ceai. Comentăm, povestim despre felul cum doamna, un caracter misterios, așezase patul în camera unde sunt - e cumva lângă perete, dar mare, primitor, apoi despre filozofia ei despre bărbați (what a fuck, what’s the philosophy you need?). Se face că urc scările, acolo, pe casa scării pusesem ibricul din care turnasem într-o cană burtoasă, unde ceaiul rămăsese provizoriu înainte de a fi turnat porționat într-o ceașcă finală, din porțelan, dantelată, drăguță. Pe care o să mi-o car în pat și-o să continui lectura acelui studiu scris de doamna aia, englezoaică bănuiesc. (Sistemul de camere aduce cu apartamentul în care stau în perioada asta, cel de la gară, casa copilăriei).

luni, 3 aprilie 2017

Vis 3 aprilie, 2017, București

   Drum lung cu mama (Mira), pare că vrem să facem o călătorie de la Craiova la Carpen, dar multe priveliști noi apar. Uite casa asta, trecem acum prin dreptul ei (n-am văzut-o în real în viața mea, însă în vis o privesc cu plăcere ca și când uneori aș veni pe-aici pe drum). E uriașă, inițial a avut rol de rezidență, de manoir, de vilă de protocol. E albă ca o prăjitură din zahăr, chiar imaculată. Prin fațada ei și prin laterale trece un perete de sticlă fumurie cât să nu poți vedea ce-i înăuntru, și e ca și cum ar închide în sticla asta un fel de verandă, sau pur și simplu peronul inițial, acum acoperit și transformat într-o anticameră ferită vederii. Uimitoare construcție. Ridic ochii, sus la primul etaj, pe colț văd prin ferestre câteva mese rotunde acoperite fiecare de țesături verzui cu fir strălucitor, cât să- mi dau seama că proprietarii au făcut din ea restaurant și săli de mese pentru evenimente. Îi dau ocol cu privirea, căci drumul din față unde suntem noi ocolește generos și prin laterala ei stângă și, cum e singură în tot câmpul, o pot vedea. Peretele stâng mărginește o terasă joasă ce odată demult se dorise a fi împrejmuită de un gărduț decorativ. Lucrările de finisare se opriseră cândva în imemorial și gărduțul din fier ruginise, iar acum oferă trecătorilor o imagine jalnică de casă țigănească neterminată, cu cărămizile din zidările rânjind descoperite la lumina zilei ca niște măsele fără gingii. Combinație scârnavă de lux@mizerie.
Mai departe, pe drum apare o porțiune de pietriș. Începe să ningă. Alb metalic, înghețat, în aer și pe jos. Drumul se prelungește într-un podeț de lemn, unul din podurile alea suspendate cum erau odată ca să treci Amaradia pe la Melinești. Dar ăsta, ăsta e din alea croit pentru Indiana Jones. Mama trece fără frică, apoi mă lasă pe mine în față. Stinghia de lemn pe care pășește e îngustă și, deodată, se face că se coboară la un etaj inferior, croit din scheletul ăsta de lemn maroniu putrezit. Ne pierdem echilibrul amândouă, nu cădem. Aici la subsol e anticamera unei autobaze ce ține de vechiul, fostul complex industrial din fața noastră prin care va trebui să trecem ca să avansăm în călătorie către Carpen. Aici în cămăruța asta cu pereți murdari de igrasie, câțiva oameni ne prezintă niște schițe pe care cu răbdare le vom parcurge și le vom semna. Mă deranjează un pic, pentru că mă opresc un timp din drum, chiar dacă un timp scurt. Ne vorbesc ceva…

duminică, 19 februarie 2017

Vis, 19 februarie, București

 
   Suntem două fete, ea e blondă, cam de seama mea, e tânără, luminoasă, fețișoară albă, obraji rotunzi, foarte frumoasă (poate că seamănă cu Alina H., dar asocierea o fac doar acum, la trezire, deci nu e vorba despre ea). O plac, o plac mult, parcă e eu, îmi spun, dacă ar fi bărbat pe el l-aș alege. Acum mergem cu trenul. Și deodată suntem trei, noi două și-o fată cu părul șaten cu care pornesc la braț înainte, pe una din aleile parcului formdabil de mare în care ne aflăm. Fata blondă rămâne puțin în urmă pentru că e gânditoare și își dă răgaz, meditând, dar am siguranța că se ține mereu undeva în spatele meu, fără griji continui discuția încinsă cu șatena. Vorbim mult, îi explic că ăsta e parcul meu (da, într-un fel seamănă cu parcul Romanescu - ori, pornind de la el, visul generează o geografie onirică explozivă, un loc de șapte-opt ori mai mare decât parcul real. Totuși, în vis recunosc câte ceva din parcul original). Uite, îi zic, asta e o porțiune pe care o s-o recunoști în curând (deci, folosesc literal cuvântul ăsta “recunoști”). Îi povestesc lungile mele plimbări pe-aici și tot ce mă leagă de parcul ăsta. Dar mă uit în spate și fata blondă, cea dragă, nu mai e. Unde-i? Ne întoarcem. Poate s-a așezat undeva. O căutăm într-o scorbură, o scorbură care se prelungește cu alte locuințe slab luminate de câte un bec chior deasupra, știm că ar fi putut intra, s-ar odihni. E zona asta, zona podului cu brațe de piatră care imită tulpinile de pomi, din partea dreaptă a lacului din parcul Romanescu, dar mult modificată oniric. Căutăm, căutăm, ne strecurăm. Și ea nu e. Dăm peste un bărbat, un bărbat care nu-mi place, e întunecos, e greu ca prezență, are umbră sau poate a făcut ceva rău de curând și poartă asta. Încep să bănuiesc că el are legătură cu dispariția ei. Dacă a ascuns-o, dacă o ține acolo legată? Unde e?
   Azi noapte înainte s-adorm, mă gândeam la spațiul gol din urma bradului pe care l-am desfăcut abia ieri, la spațiul ăsta gol de care mă tot lovesc.
Poate că visul e despre asta, despre spațiul gol de care mă tot lovesc.





joi, 26 ianuarie 2017

Vis de după-amiază, 25 ianuarie, București

   Mă gândesc ce mișto ar fi să existe pe youtube, și eu să-l găsesc, un videoclip-comedie-desen animat… Ca în vise, găsesc exact ce vreau - sau ceea ce-mi imaginez că vreau în timp ce caut frunzărind youtube-le, practic ce caut și ce găsesc e fix același lucru și se generează instant, și imediat îl pun pe facebook. Da, e ceva de tot râsul - pentru că e mișto -  un motan care parodiază un anumit anotimp, îl reprezintă. Reprezintă vara plus vacanța, are niște ochelari fumurii de soare, e caraghios și e dulce. Îl însoțește în cuplet o pisică șuie și foarte elastică&elegantă - ca orice pisică, și care în film simbolizează iarna. E o pisică aristocrată. Ea suie niște trepte cu grație, le coboară tot pe alea din capriciu, se alintă, își face de cap, banditul o privește, e topit. Dar de topit se topește ea, deodată; zăpada care e de fapt șuia devine subit o băltuță sticloasă. Pentru că îi venise vremea, afară e primăvară, ba nu, e direct vară, ea e acum ochiul de baltă în care se oglindește prostul ăsta ca într-o piscină, cu un cocktail lângă urechi, în timp ce chirăie o piesă rock și dă din cur.