miercuri, 19 aprilie 2017

Vis, 19 aprilie, Craiova


   Un spațiu întins fragmentat de camere, un apartament. Peste care tronează un personaj în genul lui Maggie Smith. Stau vag într-una din camere unde sunt servită cu un sistem complicat de cești de ceai. Pare că studiez ceva literatură, mai ales scrierile unei doamne de care Maggie Smith aceasta nu e străină. Cum spuneam, îmi aduce o tavă de ceai. Comentăm, povestim despre felul cum doamna, un caracter misterios, așezase patul în camera unde sunt - e cumva lângă perete, dar mare, primitor, apoi despre filozofia ei despre bărbați (what a fuck, what’s the philosophy you need?). Se face că urc scările, acolo, pe casa scării pusesem ibricul din care turnasem într-o cană burtoasă, unde ceaiul rămăsese provizoriu înainte de a fi turnat porționat într-o ceașcă finală, din porțelan, dantelată, drăguță. Pe care o să mi-o car în pat și-o să continui lectura acelui studiu scris de doamna aia, englezoaică bănuiesc. (Sistemul de camere aduce cu apartamentul în care stau în perioada asta, cel de la gară, casa copilăriei).

luni, 3 aprilie 2017

Vis 3 aprilie, 2017, București

   Drum lung cu mama (Mira), pare că vrem să facem o călătorie de la Craiova la Carpen, dar multe priveliști noi apar. Uite casa asta, trecem acum prin dreptul ei (n-am văzut-o în real în viața mea, însă în vis o privesc cu plăcere ca și când uneori aș veni pe-aici pe drum). E uriașă, inițial a avut rol de rezidență, de manoir, de vilă de protocol. E albă ca o prăjitură din zahăr, chiar imaculată. Prin fațada ei și prin laterale trece un perete de sticlă fumurie cât să nu poți vedea ce-i înăuntru, și e ca și cum ar închide în sticla asta un fel de verandă, sau pur și simplu peronul inițial, acum acoperit și transformat într-o anticameră ferită vederii. Uimitoare construcție. Ridic ochii, sus la primul etaj, pe colț văd prin ferestre câteva mese rotunde acoperite fiecare de țesături verzui cu fir strălucitor, cât să- mi dau seama că proprietarii au făcut din ea restaurant și săli de mese pentru evenimente. Îi dau ocol cu privirea, căci drumul din față unde suntem noi ocolește generos și prin laterala ei stângă și, cum e singură în tot câmpul, o pot vedea. Peretele stâng mărginește o terasă joasă ce odată demult se dorise a fi împrejmuită de un gărduț decorativ. Lucrările de finisare se opriseră cândva în imemorial și gărduțul din fier ruginise, iar acum oferă trecătorilor o imagine jalnică de casă țigănească neterminată, cu cărămizile din zidările rânjind descoperite la lumina zilei ca niște măsele fără gingii. Combinație scârnavă de lux@mizerie.
Mai departe, pe drum apare o porțiune de pietriș. Începe să ningă. Alb metalic, înghețat, în aer și pe jos. Drumul se prelungește într-un podeț de lemn, unul din podurile alea suspendate cum erau odată ca să treci Amaradia pe la Melinești. Dar ăsta, ăsta e din alea croit pentru Indiana Jones. Mama trece fără frică, apoi mă lasă pe mine în față. Stinghia de lemn pe care pășește e îngustă și, deodată, se face că se coboară la un etaj inferior, croit din scheletul ăsta de lemn maroniu putrezit. Ne pierdem echilibrul amândouă, nu cădem. Aici la subsol e anticamera unei autobaze ce ține de vechiul, fostul complex industrial din fața noastră prin care va trebui să trecem ca să avansăm în călătorie către Carpen. Aici în cămăruța asta cu pereți murdari de igrasie, câțiva oameni ne prezintă niște schițe pe care cu răbdare le vom parcurge și le vom semna. Mă deranjează un pic, pentru că mă opresc un timp din drum, chiar dacă un timp scurt. Ne vorbesc ceva…

duminică, 19 februarie 2017

Vis, 19 februarie, București

 
   Suntem două fete, ea e blondă, cam de seama mea, e tânără, luminoasă, fețișoară albă, obraji rotunzi, foarte frumoasă (poate că seamănă cu Alina H., dar asocierea o fac doar acum, la trezire, deci nu e vorba despre ea). O plac, o plac mult, parcă e eu, îmi spun, dacă ar fi bărbat pe el l-aș alege. Acum mergem cu trenul. Și deodată suntem trei, noi două și-o fată cu părul șaten cu care pornesc la braț înainte, pe una din aleile parcului formdabil de mare în care ne aflăm. Fata blondă rămâne puțin în urmă pentru că e gânditoare și își dă răgaz, meditând, dar am siguranța că se ține mereu undeva în spatele meu, fără griji continui discuția încinsă cu șatena. Vorbim mult, îi explic că ăsta e parcul meu (da, într-un fel seamănă cu parcul Romanescu - ori, pornind de la el, visul generează o geografie onirică explozivă, un loc de șapte-opt ori mai mare decât parcul real. Totuși, în vis recunosc câte ceva din parcul original). Uite, îi zic, asta e o porțiune pe care o s-o recunoști în curând (deci, folosesc literal cuvântul ăsta “recunoști”). Îi povestesc lungile mele plimbări pe-aici și tot ce mă leagă de parcul ăsta. Dar mă uit în spate și fata blondă, cea dragă, nu mai e. Unde-i? Ne întoarcem. Poate s-a așezat undeva. O căutăm într-o scorbură, o scorbură care se prelungește cu alte locuințe slab luminate de câte un bec chior deasupra, știm că ar fi putut intra, s-ar odihni. E zona asta, zona podului cu brațe de piatră care imită tulpinile de pomi, din partea dreaptă a lacului din parcul Romanescu, dar mult modificată oniric. Căutăm, căutăm, ne strecurăm. Și ea nu e. Dăm peste un bărbat, un bărbat care nu-mi place, e întunecos, e greu ca prezență, are umbră sau poate a făcut ceva rău de curând și poartă asta. Încep să bănuiesc că el are legătură cu dispariția ei. Dacă a ascuns-o, dacă o ține acolo legată? Unde e?
   Azi noapte înainte s-adorm, mă gândeam la spațiul gol din urma bradului pe care l-am desfăcut abia ieri, la spațiul ăsta gol de care mă tot lovesc.
Poate că visul e despre asta, despre spațiul gol de care mă tot lovesc.





joi, 26 ianuarie 2017

Vis de după-amiază, 25 ianuarie, București

   Mă gândesc ce mișto ar fi să existe pe youtube, și eu să-l găsesc, un videoclip-comedie-desen animat… Ca în vise, găsesc exact ce vreau - sau ceea ce-mi imaginez că vreau în timp ce caut frunzărind youtube-le, practic ce caut și ce găsesc e fix același lucru și se generează instant, și imediat îl pun pe facebook. Da, e ceva de tot râsul - pentru că e mișto -  un motan care parodiază un anumit anotimp, îl reprezintă. Reprezintă vara plus vacanța, are niște ochelari fumurii de soare, e caraghios și e dulce. Îl însoțește în cuplet o pisică șuie și foarte elastică&elegantă - ca orice pisică, și care în film simbolizează iarna. E o pisică aristocrată. Ea suie niște trepte cu grație, le coboară tot pe alea din capriciu, se alintă, își face de cap, banditul o privește, e topit. Dar de topit se topește ea, deodată; zăpada care e de fapt șuia devine subit o băltuță sticloasă. Pentru că îi venise vremea, afară e primăvară, ba nu, e direct vară, ea e acum ochiul de baltă în care se oglindește prostul ăsta ca într-o piscină, cu un cocktail lângă urechi, în timp ce chirăie o piesă rock și dă din cur.

marți, 17 ianuarie 2017

Vise, 17 ianuarie, București

Flash-uri dintr-un vis mai mare. Mă trezesc des din cauza tusei, ațipesc și visul se continuă. Legat, mozaicul ar arăta cam așa:
E o planetă rurală, cam cum e comuna Carpen, județ Dolj, vara, plină de praf și rudimentară. Ori poate doar simplă, simplă până la plăcută, pentru că nu-ți dă bătăi de cap și măsuri de prevedere. Cred că sunt detașată aici într-un fel de vacanță lucrativă: asist, într-un spațiu vast, gen palatul sporturilor sau opera din Sydney, la lucrările unei comisii care astăzi, în prima zi, sunt doar de recunoaștere, de discuții libere între noi. E pe final. Ziua, și ea pe final. Încet, soarele trece spre asfințit prin dreptul unor inele care ar fi inelele olimpice dacă ar fi chiar inele, dar nu sunt, sunt niște linii șifonate, contorsionate închise, mari, în număr mai mare de cinci, deh, or fi mai multe continente sau oamenii de aici fac pur și simplu lucrurile în felul lor. Sau soarele ăsta modifică aspectul liniar.
Totul e nostim, oamenii - naivi, lucrările se prelungesc puțin din cauza glumelor inocente pe care și le aruncă continuat de la unul la altul. Acum, gata, suntem liberi, ies cu Anca V. - colega mea de școală, liceu, facultate (ah, am uitat s-o sun de Sf. Ion!), aici totul e în regim de tabără în aer liber. Baia împreună cu toaletele sunt în spatele unor rogojini, dar ușa prezintă musai o cheie pe care Anca mi-o încredințează ca pe ochii din cap. Poate că mă repet, dar aici oamenii sunt simpli și e obligatoriu să le fie puternic menajate scrupulele. În primul rând, toți bărbații sunt șoferi sau muncitori zilieri, iar femeile nu pot fi altceva - pentru că ar fi de neconceput - decât supraveghetoare ori cel mult muncitoare în fabrică. De aceea să ne baricadăm în baie ca să nu fim văzute când ne spălăm e o obligație. O ajut pe Anca să iasă din încăperea de rogojini, o încuiem, ies pe un câmp prăfos în pantă, o coastă mărginită de iarbă uscată, după ce trec de liziera unor copaci, soarele  e încă sus dar e dulce, scapătă… Privesc cum coboară coasta, încet de tot, în ralanti un camion, merge, merge, se apleacă pe o parte la fel de încet și în ralanti, până când atinge pământul și se oprește în praf. Mă apropii. Omul coboară, înjură moderat, e asudat și murdar , socotește puțin, începe să deșurubeze motorul și o bujie tacticos, vorbind cu sine. Mă vede coborînd drumul, se miră și acum vorbim. Mă întreabă dacă sunt supravegehetoare ceva pe acolo, că nu m-a mai văzut, nu, nu sunt supraveghetoare, sunt cu tabăra aceea a comisiei, particip la lucrări, sunt detașată - dacă știe el… Cum detașată? Așa, detașată; de pe planeta vecină. Nu pare să știe el destule lucruri, dar mă aprobă neîncetat. Privim camionul. Îl admir în gând câtă răbdare are cu asemenea prostii de mașini.
   Mai e ceva. Pe la mijlocul nopții, înainte de “mozaic”… Aproape un vis de avertizare. Visam la întâmplare flash-uri amestecate. Mesajul e de e deveni conștientă că mă trezesc în vis în același spațiu și timp, același loc. Ca într-o realitate paralelă, continuată.

duminică, 15 ianuarie 2017

CORIANTHE, 20, Alte detalii tehnice...

      O lăcustă mică se prinse de nasul lui Steve. O goni. Îl gâdila. Vietatea o porni spre ceea ce nu se vede de departe... Avusese grijă să prindă nasul cu câteva linii străvezii, așa că tânărul muzician se ridică pe negândite și porni spre ceea ce nu se vede de departe.
Fata și DallE se luară după el. Așa ajunseră, pe negândite, lângă Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu.
- De ce Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu are formă de ochi?,observă Juli pe cale intuitivă.
- Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, cu forma și conținutul ei de ochi, privește astfel mai ușor luna Astarhe, soarele și Ceea ce este mai pre-sus de ele. După cum știi deja, chiar și ea reflectă exact ceea ce vede. Mai întâi, se uită cu luare aminte la aceștia, apoi pornește preparativele pentru următorea recoltă de pești din ochiul ei. Peștii înoată ce înoată în Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, dar în cele din urmă alunecă prin sistemul alexandrin de priză directă, fix în inima pământeanului luat la mișto pentru viziunile sale gotic flamboaiante cu pești, în genul lui George Grigorescu. Dar mai sunt și alții...
- De ce Alexandrină?
- De la Alexander von Humboldt care s-a uitat prea mult la ea. În final, și marea s-a uitat la el.
Juli descoperi, pe malul ochiului, în depărtare, un om cu aspect ușor obosit. Stătea pe margine plimbîndu-se, dar mai ales căuta în jos printre micile valuri de pe coastă și, în general, se ducea venind.
- Ia te uită, un om aici!? Cine e?
- E Eminescu... Într-o dimineață de vară, un tânăr a scris în teza lui de bacalaureat la limba și literatura română, cu o siguranță uimitoare: "Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest, nu știm ce meserie avea". Remarcabil. Replica asta o să facă istorie, ai să vezi.
Ei, și așa s-a trezit Eminescu, pescuitor de perle pe Corianthe. Te rog să transmiți copilului când îl întâlnești, că s-a aflat ce meserie practică Eminescu în rest...
Adevărat îți spun, știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine. Istoria băiatului e ilustrarea exactă a acestei zicale, foarte populară la noi pe Trafalmadore.
- Știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine...
- Da. Cum crezi că m-am ales eu cu cele două perechi de penițe arămii?
Nu, nu m-am născut cu ele. Stăteam într-o zi de veghe pe Corianthe, ai mei mă trimiseseră într-o misiune de recunoaștere, prospecții geologice, în fine, aveam de făcut o mulțime de chestii. Pe atunci picioarele îmi erau erau nesfârșite. De asta conaționalii mei mă puneau să le fac diverse servicii ce presupun ubicuitatea. Oh, crede-mă, era desul de obositor. Așa că m-am așezat cam cinci minute terestre pe gânduri, pe ce altceva puteam să m-așez? Deodată, mă pomenesc că-mi cresc
la capătul picioarelor care nu mi se terminau nicăieri, niște minunății de culoare arămie, un fel de scântei.
Atunci am știut prima oară că vei avea nevoie de mine. Și că într-o zi vei scrie o carte. Că îmi vei cere să te ajut. Te-ai gândit. Deci, m-ai gândit. În plus, m-am ales și cu o meserie frumoasă pe Trafalmadore... Așa merg lucrurile.
Dar, mai ales, adăugă, am aflat că dacă dorești să călătorești în infinit, nu poți să pornești de nicăieri. Îți trebuie un început. Sau niște rădăcini. E singurul "trebuie"care funcționează în Univers. Restul nu au nici o importanță. Dacă nu ar fi acest singur "trebuie" valabil în Univers, cuvântul ar merita să fie trimis în ‘recicle bin’.

miercuri, 21 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 19, ultima parte

(..) Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
- Eu sunt tu…?
- Extended version. E și un cântec “We are the faces of all who came before…” Tu ești eu. Sunt la fel de viu ca tine. Poate mai viu. Adevărat, nu mai locuiesc un corp, dar sunt mai viu ca tine care nu ți-l cunoști pe al tău nici după atâția ani împreună. Te-am văzut eu că cum stai pe mal și ți-e frică să te arunci în apă să înoți. Să nu-ți fie niciodată frică de moarte. E un nou început. Să nu-ți fie niciodată frică de un nou început - e o mică moarte, dar are și avantaje…
Povestea asta e a ta. Povestea ta când nu mai ai ce să-ți dorești - când nu mai ai ce să-ți dorești, ți-ai dori să-ți mai fi dorit măcar un pic mai mult odată, ca să să schimbe situația. Să se lipească stelele.
- Pe asta n-am înțeles-o.
- Dar o înțelesesei, știu… Pe scurt, scrie despre ea ca și cum ai scrie despre tine.
Apoi ridică totul la pătrat, la cub, la mult mai mult decât atât și trăiește-o. Apoi scrie-o și dă-i un alt final. Rescrie ultima parte, căci a fost greșită. Moishe o regretă. A rămas cu mine, a plătit preț de două vieți să mă ajute s-o găsim… Ne-am iertat.
- Ne-am iertat.
- Regretă.
- Regret.
După ce finalul va fi altul, eu și ea ne vom revedea. Mai precis, vom fi la fel cum eram și vom urma de unde rămăsesem înainte ca greșeala să se strecoare. Eu vin din viitorul care a creat un trecut, hei, amintește-ți, timpul măsurabil nu e relevant. De fapt nu timpul trece, materia trece. Pe asta o s-o înțelegi pe pielea ta mai târziu, mult mai târziu decât te-aștepți, în vremea când expresia pe pielea ta nu-și va mai găsi noima. Spiritual, suntem unici și asta nu trece. Suntem un pachet de sensuri care determină materia să ne genereze. “Noi, cei de pe Tleilax, considerăm că în Univers există doar un insațiabil apetit de materie. Energia este singurul solid autentic. Și energia învață. Ascultă vorbele mele, Prințesă: energia învață! Asta numim noi putere”. Ți-am băgat un citat din preferații mei. După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că e și preferatul tău, unul din ei.
- Frank.
- Herbert… Adevărata misiune e a spiritului. E ca pe un banc de lucru: gândul e modelul, gândul modelează. Intenția creează. Iar gândul e cuvântul. Cuvântul lui Moșu’, dar mai ales, cuvântul care scrie. Ascultă vorbele mele, cărțile scriu universul, bancherule. Iar universul nu are umor. Dacă ai sarcasm cu el, are sarcasm cu tine, așa că zi exact ce vrei să zici dacă vrei o execuție bună. Să zicem că vin din viitor și-ți spun, scrie-mă! Scrie-mă cu tot ce-ți dorești tu și o să ți se întâmple. Trăiește-mă, atunci ea apare, căci o cheamă contextul. Apare cum a apărut Galateea.
Pentru că povestea lumii nu e despre cât e ea de adevărată, e despre cât de tare poți să crezi în ea. Dacă ți-o poți imagina, înseamnă că există. Dacă o poți mirosi, înseamnă că e vie. Dacă o poți pipăi, înseamnă că se trezește din nou. Așa apare Galateea…
Ștefan se uită o clipă la geamul vânăt de vălătucii dimineții. Se sprijini de tâmplă.
- Mai vrei un citat? Ah, dar îl știi deja. Uite:
"Știi?
Mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt... Îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple... nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste... “
- Și tu ești pueril.
- Mă descurc.
- Dar m-ai chemat chiar tu! La pagina 80. În plus, stai seara de vorbă cu lumea, te-am găsit ușor…

Nu mai știu ce-a făcut Ștefan. Probabil, și-a luat perna și-a dat cu ea în perete. Dar Kontogouris trecuse. Trecuse…
A doua zi nu și-a mai amintit nimic.
Nu fi bou, s-a rezolvat, i-a transmis mai târziu Kontogouris printr-o telegramă. Povestea s-a scris. Cineva cred că mă iubește. Și nici nu trebuie să fie foarte sus, acolo. Ea e aici, cu mine.
P. S. Dormi degeaba, visul e la mine. Mi-a zis mie Vasilievici.
P.P.S. Și el e aici, cu mine. Hihihi.

Dedic aceasta bunicii mele Sanda, mama, pentru că așa i-am spus eu întotdeauna, mama. Minunată povestitoare. Ea e dincolo acum.
Mică, dacă voia să se dea bine pe lângă mine, mă striga de prin curte: Iulioară, ia vino, ia… Când am pășit prima oară în Sulina (vorba vine, că doar nu era să pășesc pe apă, sau cine știe…) primul lucru pe care l-am văzut a fost o barcă pe care cineva o botezase Filioara. Make sense…